Asezarea Cocorastii Colt este o straveche vatra de locuire. Istoria localitatii incepe cu vremurile indepartate ale epocilor societatii primitive. Zona geografica in care s-a constituit asezarea Cocorasti face parte din terasa superioara – Pintenul Magurii – cu prelungirile sale spre sud-est. Cercetarile de teren perieghetice, demonstreaza, prin materialele ceramice iesite la iveala, in urma lucrarilor agricole, o vietuire a asezarilor umane, incepand cu epoca bronzului (1700 – 850 i.Hr.). Fragmentele ceramice lucrate cu mana, de factura rosietica, zgrunturoasa, specifice acestei epoci, precum si un fragment de amuleta, sunt suficiente dovezi pentru identificarea unor locuinte din acea vreme, apartinand culturii Monteoru (mileniul II i.Hr.). De asemenea, au fost date la iveala fragmente ceramice, bucati de zgura rezultate din prelucrarea fierului apartinand perioadei romane (sec. I i.Hr. – III d.Hr), culturii Santana de Mures (sf.sec.III – sf.sec. IV d.Hr), precum si secolelor IV, V, VI. Acestea din urma sunt de un mare interes stiintific deoarece atesta prezenta populatiei daco-romane si straromanesti, perioada ce corespunde procesului de devenire a poporului roman. Sunt reprezentate, prin materialele ceramice, si perioade mai tarzii, apartinand culturii Dridu, secolele IX, X, XI, si chiar mai tarziu.
Intr-un document emis la 22 mai 1610, la Targoviste, domnul tarii Romanesti, Radu serban (1602 – 1611), intareste lui Neagu din Tarsor ocina in Gageni, cumparaturi in Scaieni si Calugareni, prilej cu care este mentionat toponimul Cocorastii: ”…sa aiba Neagul jumatate de vad de moara si cu ocina dimprejur de apa Prahovei pana la ocina Cocorastilor (s.n.) pentru ca au fost cumparat Neagul de la vadul din Valeni drept 1000 aspri gata” . Acesta este primul document istoric care citeaza numele localitatii rurale Cocorastii Colt. Vreme de peste 250 de ani aseazarea va fi mentionata mai intai in legatura cu banul Mihalcea Caragea, casatorit cu Marula din Cocorastii, stranepoata lui Vlad Calugarul (1482 – 1495), sfetnic si colaborator credincios al domnului primei Uniri a romanilor, Mihai Viteazul (1593 – 1601). Unele documente il mentioneaza pe intemeietorul familiei boierilor Cocorascu cu sintagma „Mihalcea, Ban din Cocorasti”. Localitatea este citata in mod frecvent in legatura cu Radu Cocorascu I, mare vistier si logofat al lui Matei Basarab (1632 – 1654), precum si cu fii, nepotii si stranepotii acestuia si ei mari dregatori ai tarii Romanesti vreme de peste 200 de ani.
Toponimicul Cocorastii sau Cocorastii Grind, a retinut de asemenea, atentia cronicarilor Munteniei si Moldovei in legatura cu conflictul dintre Vasile Lupu si Matei Basarab (1653), mentionat in Letopisetul tarii Moldovei de Miron Costin; luptele politice dintre Cantacuzini si Baleni, acestora din urma alaturanduli-se si boierii Vlad si Radu Cocorascu, evenimente relatate pe larg de Letopisetul Cantacuzinesc, Istoriile domnilor tarii Romanesti de Radu Popescu, Istoriile domnilor tarii Romanesti, Cronica munteana de Constantin capitan Filipescul si Testamentul Elinei Cantacuzino de Stoica Ludescu. Momentul de varf al acestor intamplari, cu rezonanta in epoca, l-a constituit incercarea domnului tarii Romanesti, Gheorghe Duca (1673 – 1678), de a-i suprima pe boierii Cantacuzini, timp in care domnul si-a avut „resedinta” – toamna si iarna 1675 – 1676 – la Cocorastii Grind in casele fostului mare logofat Radu din Manesti si Cocorastii: ”…Atunci cand, sub Duca Voda, Cantacuzinii fura arestati la Cocorastii…” scria Nicolae Iorga (Istoria Literaturii Romane in secolul al XVIII-lea, vol. I, p.258). tinerea in captivitate a boierilor Cantacuzini „la o casa in curtea Cocorastilor” (Letopisetul Cantacuzinesc in Cronicari munteni, Editura Militara, Bucuresti 1988, p. 120) in vederea executarii sentintei de condamnare la moarte, a fost caracterizata de catre acelasi mare istoric ca fiind „lovitura de la Cocorasti impotriva Cantacuzinilor” (Nicolae Iorga. Despre Cantacuzini. Studii Istorice, Bucuresti, 1902, p. CXVI). „Letopisetul cantacuzinesc”, infatisand aceasta vizita, ne relateaza: „Duca Voda inca au venit in teara, insa n-au mers in Scaun, ci au descalicat la Cocorastii din Grind, la casele Vladului Comis, si acolo fiind, iar incepura a face svat necurat asupra acestor ticalosi de boiari, parandu-i la Duca-Voda in tot feliul de napasti, pana-l plecara, socotind ca acolo le va fi mai lesne sa-i omoare”. (Letopisetul cantacuzinesc 1290-1688, publicat si adnotat de N. Simache si Tr. Cristescu, Tip. „Fratii Dumitrescu”, Bz., 1942, p. 193. Printre incarcerati trebuie sa fi fost si Mihai Cantacuzino, prins de oamenii lui Duca la Margineni, dar scapat de sub escorta. Cand se dezmeticira componentii escortei era prea tarziu deja. si pentru ca nu-l mai gaseau se decisera s-o pedepseasca „pre ticaloasa maica lor (a Cantacuzinilor – n.n.) si o mustra(ra) in tot chipul, iar ea nimic nu raspundea, far-cat numai ce ofta si lacrema, si o dusera la Cocorasti. Acolo insa prinsese si pre fiu-sau Constandin Stolnicul, si pre ginere-sau Radul Cretescu, si pre alti oameni ai lor, precum le-au facut si intaiu la zilele lui Grigorie Voda. Adusera si pre serban-Voda de la Snagov, inchizandu-i pre toti la o casa in curtea Cocorastilor” (Ibidem, 194).
Un alt document de mare importanta este o carte domneasca a lui Alexandru Coconul emisa la 18 febr. 1626, prin care se confirma logofatului Radu stapanirea unor vecini in Manestii de Jos si vaduri de moara pe apa Prahovei. in cartea amintita erau pomenite satul Stoenesti, ocina Bratiesti (in hotar cu Cocorastii – pesemne, actualul sat Bratesti al com. sirna) si satul Cocorasti (DRH, XXI, 29-33). in acelasi an, la 18 iun., Vladaia, fata logofatului Oprea din Manesti, reinnoia zapisul de vanzare, catre fostul mare postelnic Enache, a partii sale de ocina din Desirati (Ibidem, 184), pe care domnitorul il valida la 10 iulie (Ibidem, 211-214). Tot pe 10 iul. 1626 vornicul Nenciul si postelnicul Barbul din Manesti reinnoiau un zapis de vanzare a mai multor ocini din Desirati, aceluiasi fost mare postelnic Enache (Ibidem, 210).
Pe la mijlocul acelui veac al XVII-lea, in luna lui mai a lui 1653, in ajunul luptei decisive de la Finta (17/27 mai), dupa o mica izbanda pe Teleajen impotriva lui Matei Basarab, ale carui osti le urmareau in continuare, „Timus cu o sama de oaste calare cazaceasca, lasandu tabara pre urme cu Vasilie Voda. si daca au agiunsu Timus, au descalecat pre cazaci gios, la navala, asupra saimenilor. Ce tot au mersu, aparandu-sa foarte tare den focul siimenii, pana au intrat intr-alta padure, ce era lunca Praovii si nu le-au stricat nemica cazacii pana in noapte, batandu-se den foc, fara ce au picat si den saimeni si den cazaci. Din cazaci au perit si doi sotnici (comandanti de escadron – n.n.) atuncea.
Vesel Matei Voda ca i-au haladuit (scapat – n.n.) siimeni si s-au putut raspunde focului cazacilor, luandu mare inema dentr-aceia tampinare siimenilor cu cazacii. Iar Timus, dupa aceia goana, n-au vrut sa se intoarca la oaste, pre care au apucat-o noaptea, cat au trecut apa Telejinii, ce au ramas cu masul la unu satu, anume Corestii, la niste case boieresti. Aflandu-se casele pline de toate bucatele, singur au pus de au dat focu caselor, daca s-au sculat de la masa ametit de vin” (Miron Costin, Opere, ESPLA, Buc., 1958, p. 151).
A doua zi a avut loc lupta de la Finta, unde “… oastea trudita din cale si obosita tabara, necercandu ce locu este inainte, unde si cum sta si in ce loc neprietenul si cum departe, de-abia de au ingaduit vreo doua, trei ceasuri, au si dzis trambitele de purcesul ostilor. Multu au statut Vasile Voda, sfatuindu-l sa ramaie aceia dzi sa rasufle oastea, sa sa stranga bine toata si sa sa cerce locurile si pe altu loc, nu pe acolo, pre unde alesesa Matei Voda, sa-i hie indemana a sta impotriva” (Ibidem). Sfarsitul acestei lupte il stim. il marturiseste si cronicarul moldav: „…toata izbanda aceasta a lui Matei Voda de la Hinta (alegandu deosebi voia si oranduiala lui Dumnedzau, numai pre socoteala omeneasca graindu) ieste den nebunia lui Timus intaiu si den barbatia lu a lui Matei Voda al doilea” (Ibidem, p. 152).
Dupa aceasta lupta, marele logofat Radu Cocorascu, proprietarul caselor carora Timus le daduse foc in ajunul luptei de la Finta, impreuna cu cea de a doua sotie a sa, Marula, fiica vornicului Ilie din Cornesti si a Despinei, ctitori biserica din Cocorasti Grind (1653-1655), alaturi de ruinele unei biserici mai vechi „de la Negru Voda” (DIAGR, 145), adica a lui Radu Negru (c. 1377 – c. 1383).
Cine era insa acest mare logofat?… Acest Radu Cocorascu era tatal a trei dregatori: Radu II – marele medelnicer, Vlad – marele logofat si Iane – simplu logofat si al unui al patrulea fiu mort de tanar, precum si a doua fiice: Marica maritata cu sufarul Tudor din Boteni si Pauna, casatorita cu paharnicul Vasile. Prima sa sotie se numea Elena, era fiica Milenei, care era fata banului Mihalcea Caragea din Cocorasti, sfetnicul de incredere al lui Mihai Viteazul, ucis la Turda odata cu voievodul.
La randul sau, Radu Cocorascu, din Cocorasti si din Manesti era fiul logofatului Vlad din Barbulesti si era var primar cu logofatul Papa din Greci.
